Ştiam că Melania Cuc cântă la mai multe instrumente odată. Ştiam că va veni la Lăpuşna ca să picteze, prinsă în vârtejul unei idei, „Icoana din fereastră”, ştiam că vine să filmeze, că va scrie jurnal. Că va trăi la cea mai înaltă temperatură la umbra şi răcoarea brazilor înfipţi cu creştetele în cer.
Sigur, ştiind că eşti „monitorizat”, există tentaţia „self controlului”, indus de perspectiva „aducerii la cunoştinţa publică” a „filmului” unei întâmplări culturale.
Cu toate acestea, cei care au participat la proiectul nostru de la Lăpuşna au intrat în firescul lucrurilor, ceea ce face veridică mărturisirea jurnalului, care devine document. Dar şi artă. Pentru că Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei… Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.
Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie… colectivă.
Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional.
Melania Cuc e într-o permanentă confruntare cu o preponderenţă ostilă: starea de convalescenţă, vremea potrivnică, privarea de facilităţile tehnologiei, ba chiar şi de banalul curent electric. Căutările şi regăsirile sunt sarea şi piperul radiografiei unei stări de creaţie. Melania Cuc nu ţine doar oglinda în care să se vadă imaginea reală a unui entuziasm al făptuirii culturale, ci face ea însăşi portrete celor care, la rândul lor, prind în cadrul ramei de fereastră imaginea văzută a nevăzutului.
Dacă ar fi să o raportez la pagini anterioare din istoria literaturii române, sigur i-aş repera în primul rând pe Geo Bogza şi pe Mihail Sadoveanu, pe care-l şi invocă la un moment dat, cu care se aseamănă în picturalitatea percepţiei peisajului, pe un traseu parcă iniţiatic, dinspre câmpie spre munte, dinspre civilizaţie spre natură.
Chiar dacă n-a fost în cea mai bună formă fizică, atunci și acolo, chiar dacă nu şi-a putut antrena toate energiile, Melania Cuc a reuşit să dea rotunjime unei experiment artistic, să-l cuprindă în cuvinte de caldă emoţie şi sinceritate. În fond, prin ce rezistă jurnalul, această antecameră a literaturii, dacă nu prin recuperarea unei dimensiuni existenţiale care nu poate justifica o operă, dar o poate pune în lumina sa intimă, a procesului din care se naşte.
Jurnalul de la Lăpuşna, pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.
