Despre criticii literari se vorbeşte din ce în ce mai puţin. Ne-am obişnuit, în schimb, să-i auzim vorbind despre literatură, despre arte… despre viaţă în general, dar mai puţin despre ei înşişi. Dar nimeni nu se aşteaptă la mărturii revelatorii pe care aceştia le-ar putea face, la un moment dat în viaţă. Mărturiile vin, de cele mai multe ori, după moartea acestora, aşa cum a fost cazul lui Adrian Marino. Mărturiile mai vin însă şi din condiţia de „servi ai culturii” pe care aceştia şi-au asumat-o, uneori cu entuziasm şi vervă, alteori cu enigmatice tăceri şi retrageri în ambianţa mistificată a lumii din spatele culturii.
Am considerat întotdeauna că întâlnirea cu un critic literar poartă, în sine, valenţe profetice. Acest lucru avea să mi se confirme, de-alungul a mai multor ani de aclimatizare culturală americană, după ce l-am întâlnit, pentru prima dată, pe criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, la New York.
Tânăr şi fără experienţă în lumea scriitorilor, ajuns de numai câţiva ani în comunitatea românească de la New York, l-am cunoscut pe M.N.Rusu printr-o întâmplare a destinului, întâmplare care mai târziu a devenit motivul principal al „căutărilor” mele în istoria saporifică a Boemei literare.
Auzisem de M.N.Rusu, abia la sosirea mea pe continentul american, din vorbele de duh ale boemului Constantin Aronescu. Nu ştiam atunci, de fapt, nici cine este Constantin Aronescu, nici istoria Boemei literare purtată de acesta peste ocean, la New York. Nu ştiam despre M.N.Rusu şi nici despre prietenia acestuia cu poetul Nichita Stănescu. Aveam să le cunosc la rând, pe toate, în ritmul trepidant al vieţii newyorkeze care m-a învăţat lecţia supravieţuirii.
Încurajat de Constantin Aronescu – un octogenar perdant care încă mai rumegă amintirile Boemei literare şi artistice româneşti, de după Cel de al Doilea Război Mondial – am acceptat provocarea socială de a-l întâlni pe criticul M.N.Rusu.
Într-un scenariu cochetat de Constantin Aronescu în vara anului 2005, am plecat împreună spre cartierul „Astoria” din Queens, New York, unde ne aştepat criticul M.N.Rusu. Era o vară călduroasă, cu zile lungi, albastre şi pline de lumină, cum numai în Apuseni le mai trăisem. Răcoarea trenului N, cu care ne-am dus pe sub albia fluviului East River (Hudson), ne-a deşteptat din letargia căldurii aduse de-afară, boemul începând o disertaţie aglomerată, abundentă, greu de urmărit, despre critic. Tot ceea ce am înţeles, spre final, a fost că acesta ne aşteaptă la o halbă de bere… la o terasă din Astoria.
– Acesta este Nicu Buda, autorul manuscrisului de poezii și al celui cu experiența călătoriei din Tibet și India!
Cuvintele lui Constantin Aronescu porniseră repede, asemeni unor săgeţi aruncate în aerul fierbinte, de pe buzele uscate ale boemului încât nu am avut timp nici să zâmbesc. Boemul era, poate, în cea mai bună formă pe care i-am știut-o vreodată. Senin la față, cu cămașa albă descheiată la gât ca un d ‘Artagnan istoric, cu pantaloni albaștri, de jeans, emana acel farmec al anilor de boemie pe care eu îi vedeam cu ochii minții. În acele momente Aronescu redevenise un cuceritor!
Criticul M.N.Rusu mi se părea însă mai rezervat, puțin circumspect credeam… dar mă înșelam, pentru că după ce Constantin Aronescu și-a terminat inserţia verbală, a zâmbit și mi-a strâns mâna ardelenește, cu putere și pe îndelete. Circumspecția pe care o bănuisem, cu doar un minut înainte, se transformase, imediat, în bucurie. O bucurie darnică, onestă, pe care am primit-o cu sufletul deschis. În final, stăteam la masă cu primul meu critic literar, cu M.N.Rusu. Şi parcă aşa, ca prin vis, mi-au revenit în urechi cuvintele fără noimă rostogolite de Aronescu în răcoarea trenului… fii atent că M.N.Rusu a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Nichita… împreună colindau universul literaturii din ţară, ca doi fraţi… dar mai ales fraţi de Boemă!
Criticul era foarte jovial, plin de energie, afișând în continuare, un zâmbet încurajator. Citise câteva fragmente din volumul meu de călătorii, precum și poeziile nepublicate și dorea să mă cunoască. Aronescu văzând că aura sa de boem a produs o stare de spirit excelentă, a încercat un formalism protocolar, provocându-mă la o discuție despre manuscrisele mele. M.N.Rusu, mai abil, a sărit peste acel formalism și după ce mi-a mai strâns, încă odată, mâna puternic, m-a privit scurt şi m-a felicitat.
Ceea ce aveam să aflu, mai târziu, despre citicul M.N.Rusu ar trebui ca astăzi să fie ştiut de către toţi cei care iubesc literatura… Prieten foarte apropiat al lui Nichita Stănescu, dar și al boemului Constantin Aronescu, coleg de breaslă al marilor boemi, martor al evoluţiei literaturii din România, împătimit cercetător al documentelor de arhivă și deopotrivă colecționar, criticul M. N. Rusu a impus de la început prin talentul său critic, acribia sa de jurnalist şi dedicaţia profesională: un nume care azi catalizează literatura română de la New York, pe o nouă dimensiune culturală.
M.N.Rusu debutează literar în anul 1963, la revista „Luceafărul”. La finalul aceluiași an este premiat pentru critica literară de excepție, publicată în revistă, alături de Gabriela Melinescu și Ioan Pop, premiați și ei, dar la poezie. Debutul său editorial va avea loc însă, în anul 1969, cu volumul „Utopica”, iar lansarea primei sale cărți s-a făcut, după cum el însuși mărturisea, la librăria „Șt. O. Iosif”, din Brașovul său drag.
În 1973, obține premiul revistei „Săptămâna”, pentru descoperiri istoriografice, respectiv descoperirea manuscriselor pamfletarului pașoptist Dimitrie Ciocârdia-Matila. Desfășoară o bogată activitate literară, la publicația „Săptămâna”, unde semnează rubrica de critică și istorie literară. Colaborează la revistele „Cronica”, „Familia” (în care publică, în premieră absolută, fragmente din Substanțialismul lui Camil Petrescu), „Brașovul literar și artistic”, „Almanahul Coresi”, „Fotografia”, „Almnahul Literar”. Între anii 1972-1983 conduce Cenaclul literar al revistei „Amfiteatru”. Este autorul a numeroase studii, articole și cronici literare apărute în „Luceafărul”, „România literară”, „Orizont”, „Viața studențească” și „Amfiteatru”.
Din anul 1992 se stabilește în Statele Unite ale Americii, la New York, unde va fi redactorul-șef adjunct al revistei de cultură și spiritualitate românească „Lumină Lină” –„Gracious Light” (editată de poetul Theodor Damian) și redactor-şef al ziarului „Romanian Herald”. Cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la apariția revistei „Lumină Lină”, criticul literar M.N.Rusu era prezentat, de către un recenzent, drept „un vechi colaborator al fondatorului revistei, poetul Th. Damian”.
Revista de cultură, opinie și informație „Agero” din Suttgart, Germania, preluând un comentariu despre antologia „Lăuntru și departele”, cu subtitlul „Antologia Cenaclului literar «Mihai Eminescu» din New York”, realizată de Th. Damian şi A. Sasu, titra într-un articol semnat de Dr. Lucia Olaru Nenati, printre altele și despre criticul M.N.Rusu, astfel: „…seria începe cu M.N.Rusu, critic literar afirmat şi premiat încă de pe vremea când era în ţară şi care şi-a păstrat autoritatea literară ajungând peste ocean şi a contribuit mult la statuarea unui nivel valoric sincron cu acela din ţară. Mai întâi de toate, impresionează fotografia sa în care se poate decoda semioza autorităţii, dar şi avântul unui temerar «lup de mare» ce înfruntă pieptiş, cu pletele în vântul vremurilor, toate vicisitudinile acestora. Ceea ce publică M.N.Rusu în această carte este un expozeu intitulat «Urmuz, necunoscutul» şi constituie o mostră a preocupărilor sale de istoric literar, de cercetător ce descoperă, studiază şi relevă conexiunile biobibliografice ale unor scriitori încă insuficient cunoscuţi…” După care autoarea articolului încheia cu afirmația: „toate acestea… vin să dea seamă despre o substanţă creativă plină de sevă, dovedind că depărtarea de ţară nu înseamnă întotdeauna şi depărtarea, întru spirit, de arealul românesc”… (vezi articolul „Lăuntrul și departele – un comentariu despre o carte a Cenaclului literar de la New York”, de Dr. Lucia Olaru Nenati, publicat în revista Agero Stuttgart® – Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart).
Criticul M.N.Rusu își va continua munca de atent și pasionat critic literar și în America, publicând eseuri, reportaje, comentarii critice, multe traduse în limba engleză. Pasiunea sa pentru istoria literaturii române nu-l va împiedica însă, să lanseze nume de scriitori tineri, în care a văzut potențiale talente, ce trebuiau valorificate. Exigent, cu un simț al valorilor greu de comparat, unic în felul său, criticul surprinde de fiecare dată, când are prilejul de a recenza o carte sau vorbi unui auditoriu, iubitor de literatură. Participă activ la evenimentele literare de la Insitutul Cultural Român, (I.C.R.), de pe lângă Consulatul României din New York, fiind o voce de referință, la mai toate lansările de carte românească, de aici. Publică, sporadic, la diferite ziare din America și susține o rubrică de istorie literară, la ziarul „Palatul de Justiție” din București. Semnează prezentări la cărți de Sivia Cinca, Cristian Petru Bălan, Liviu Georgescu, Th. Damian, George Bejenaru, Ion Amăriuței, Pamela Ionescu, Gabriela Marin-Thornton.
Am vorbit mult, toți trei, în acea zi de vară însorită. Ne refugiasem pe o terasă modestă, la umbră, unde încropisem un moment de suflet, aidoma ca-n timpul boemilor de la „Capșa” sau „Turnu”, din București sau „Micul Paris”. Peste noi trei, de la masa amintirilor, se așternuse parcă o vrajă a istoriei. Ascultam școlărește la glumele boemilor aduse din trecut, sau la evocările pe care Aronescu le făcea, într-o pledoarie de invidiat, fiind întrerupt doar de către critic, pentru mici completări. Eu tăceam schiţând zâmbete intermitente, iar M.N.Rusu râdea sprijinindu-se de masă, uimit și el de fantastica memorie aronesciană.
Vorbind însă atunci despre boemi și M.N.Rusu exploram, cu timiditate, un segment extrem de sensibil, al istoriei literaturii române. Delicateţii acestuia i se adăugau emoțiile juxtapunerilor criticului, de-a lungul vieţii sale, cu diferite personalități literare boeme. Dintre toate aceste prietenii, cea mai semnificativă, mai pasionată și mai expresivă este cu poetul Nichita Stănescu.
Provocat la o discuție ulterioară despre regretatul său prieten, M.N.Rusu a respirat adânc, a închis pentru o secundă ochii, imaginânduși-l poate pe Poet, după care a început să povestească arar, cuvintele unei spovedanii rare, fiindu-i parcă teamă să nu divulge prea mult din sfințenia amintirilor… „pe dragul meu prieten Nichita nu pot să-l uit cât voi trăi… Nici toată poezia lui, tot geniul lui creator, toată dăruirea pe care acesta a avut-o față de cultura și literatura română”…
