Pornim la analiza ce urmează de la însăşi temelia democraţiei – dreptul garantat de Constituţie pentru toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv, un drept pentru care au luptat şi s-au jertfit atâţia înaintaşi, astfel ca noi să fim stăpâni până la moarte pe vot, acel atom de putere pe care avem datoria moral-cetăţenească să-l utilizăm cu maximă responsabilitate pentru binele nostru şi al generaţiilor viitoare, pentru prestigiul ţării care ne-a născut şi crescut.
Din atitudinea românilor (precis că şi a cetăţenilor din alte ţări) faţă de acest element fundamental al democraţiei noastre încă îngrijorător de originală, deosebim următoarele patru tipuri de vot, mai exact ceea ce s-ar putea numi tipuri de temperament cetăţenesc:
1.Votul raţional sau votul omului de caracter (emotiv, volitiv, intelectiv), un vot al judecăţii profunde şi al discernământului atent, altfel spus votul oamenilor cu capul pe umeri, care ştiu şi înţeleg să şi-l exercite fără ezitare şi, pe cât posibil, cu foarte puţine ingerinţe politico-propagandistice (aici intră în primul rând grosul intelectualilor necontrafăcuţi şi al românilor din diasporă).
2.Votul instinctual al omului cumsecade şi de omenie, un vot ieşit din inimă şi călăuzit de instinctul sănătos al cetăţeanului nu foarte înzestrat din punct de vedere intelectual, dar putred de bogat în plan moral-afectiv (vezi votul majorităţii ardelenilor şi bănăţenilor, care – cu excepţia zilei de 20 mai 1990–Duminica Orbului, singura dată când s-au lăsat păcăliţi, încât Ion Ilici Iliescu a ieşit preşedinte cu peste 85%, iar Ion Raţiu a primit sub 5% – intuiesc întotdeauna pericolul bolşevizat, oricât ar fi acesta de zâmbitor şi bine cosmetizat, se orientează fără greş şi ajută la înclinarea balanţei politicului pe direcţia justă).
3.Votul inerţial al acelui cetăţean, care – fie din devotament politic dus până în vecinătatea fanatismului pernicios, fie din calculul pleşcarului ce se conduce după catastrofala vorbă „Ce-i în mână nu-i minciună”, fie dintr-o mereu regretabilă lene a minţii, prompt exploatată de lăcomia preoţilor şi de zelul aflătorilor în treabă – ajunge să creadă cu tărie că judecata personală într-o atare trebuşoară este curată impietate pentru (dez)ordinea statală, respectiv la adresa toxicilor formatori de opinie.
4.Votul indolent sau ratat de către acel cetăţean, care din scârbă pentru cele prezente şi din nepăsare pentru cele viitoare, ferm convins că în ţara asta nu se poate face nimic şi că „acolo sus se aleg ei pe ei şi se schimbă după cum le dictează interesele”, ori nu se prezintă deloc la vot, ori se duce flegmatic şi sfidător pentru a-şi descărca surplusul de lehaminte prin cele două sau mai multe ştampile aplicate pe buletinul de vot, astfel anulându-şi cu propria mână singura şansă reală prin care poate contribui cu o câtime la schimbarea în bine a României.
Pe data de 16 noiembrie va fi turul doi al prezidenţialelor. Atunci vom avea deodată şansa şi datoria să votăm într-un asemenea mod, încât balanţa social-politică a României să nu fie primejdios dezechilibrată pentru următorii cinci ani prin fixarea la Cotroceni a catindatului stângii, o stângă profund necinstită şi ticăloşită, care exercită puterea legislativă şi executivă în mod voit discriminatoriu (pe primul plan baronii şi ciracii lor, apoi restul românilor) şi unde vedem că acuma se adună toată floarea cea vestită a politrucilor (tâlhari, circari, securişti, liberali roşii), doar-doar vor izbuti să-l vadă pe Ponta la Cotroceni, după care ţine-te trai pe vătrai cu un preşedinte-marionetă într-atât de mincinos şi uns cu toate alifiile necinstei, încât legile deversate de parlamentari pentru binele şi fericirea răufăcătorilor vor fi la ţanc promulgate, iar nelegiuţii cu ştaif, aflaţi în momentul de faţă după gratii, se vor îndeletnici cu numărarea zilelor rămase până la graţiere.
Români, de un preşedinte care uneşte şi întăreşte minciuna, frauda şi nelegiuirea avem nevoie, ori de unul care doreşte să vegheze la bunul mers al treburilor în ţară, lăsând justiţia să se ocupe până la capăt de răufăcători, şi a cărui prezenţă la Cotroceni va însemna deschiderea largă a uşilor celor mai importante cancelarii occidentale (până în prezent, pentru noi au fost doar întredeschise), în primul primul rând ale Germaniei, Austriei şi Olandei?!
Klaus Iohannis reprezintă pentru noi, românii, chezăşia intrării noastre rapide în spaţiul Schengen, iar pentru investitorii occidentali, garanţia lucrului bine făcut de către ambele părţi. Se subînţelege că prin ieşirea românilor la vot în număr cât mai mare, votul raţional şi cel instinctual vor avea câştig de cauză în confruntarea cu cel inerţial, iar votul indolent va fi umilit cum n-a mai fost până acuma.
Fiecare pasăre pe limba ei piere. Graba cu care a fost primit VC Tudor în pestriţa coaliţie patronată de PSD, nici vorbă să-l avantajeze pe Ponta. Dimpotrivă, ea confirmă spusa că graba strică treaba, deoarece a dus la reaşezarea opţiunilor de vot (dreapta fragmentată de data asta îşi va reveni) şi la o semnificativă regrupare a electoratului: numărul votanţilor din diasporă, deci în favoarea lui Iohannis, va spori de câteva ori (după aprecierile ambasadorului Bogdan Mazuru, numai la Paris numărul votanţilor va fi în jur de 10.000), în ţară lucrurile vor lua o turnură asemănătoare (îndeosebi în rândul tinerilor şi al studenţilor), ungurii îl vor vota pe Iohannis cu mult mai multă tragere de inimă ca în primul tur (candidatul la prezidenţiale Zsolt Szilagyi chiar şi-a afirmat public susţinerea), iar VC Tudor şi Dan Diaconescu nu-i pot garanta lui Ponta nici măcar jumătate din voturile smulse de ei în primul tur. Căci una este ca tu să le primeşti şi cu totul altceva să le dăruieşti unuia considerat de tine până la acea dată nevrednic pentru funcţia de preşedinte (bufonul de Vadim despre Ponta:”Ăsta-i bun doar de preşedinte pentru scara unui bloc…”) şi pe care l-ai făcut cum ţi-a venit la gură cu fiecare ocazie.
