“Am mers în comuna natală și am discutat cu niște vecini de acolo și mi-au spus că există în Constituție prevăzută o instituție importantă, și anume Avocatul Poporului, la care și-au făcut cruce și au spus: << Domnule, nu ai putut pune un popă sau un ofițer să ne ajute? Avocat v-ați găsit? O să ne lase dezbrăcați >>.” (Deputat Ion HOPULELE în Geneza Constituţiei Romȃniei, 1991, Lucrările Adunării Constiuante)
În ședința comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului din data de 20 decembrie 2013, se lua act de demisia domnului Anastasiu Crişu din funcția de Avocat al Poporului. Prin votul din data de 15 aprilie 2014, în ședința de plen reunită a celor două Camere ale Parlamentului, a fost ales cu 306 voturi “pentru” și 2 voturi “împotrivă”, în funcția de Avocat al Poporului, pentru un mandat de cinci ani, fostul premier al României din perioada 12 decembrie 1996 – 30 martie 1998, domnul Victor Ciorbea.
Prin urmare, pentru aproximativ patru luni, această instituție a fost condusă de către un interimar, situație ce poate fi descrisă prin sintagma “a la Kafka”. În acest sens, monumentul dedicat lui Franz Kafka – aflat în cartierul evreiesc din Praga – a lui Jaroslav Róna (“Descrierea unui lupte”), ipostaziază situația incomprehensibilă, de coșmar și amenințare, ca urmare a faptului că individul, pierdut în capcanele unei “societăți avansate și dezumanizate este incapabil de a-și controla viața”. În acest sens, este relevantă observaţia lui Condilac din 1694 pe care o expune în “Tratatul asupra senzaţiilor”, prin exemplul copilului găsit în Ţările Baltice care mergea în patru labe, imitând astfel comportamentul urşilor lângă care trăia. Un alt exemplu pe care îl oferă Condilac este cel al copilului sălbatic din Aveyron, speriat teribil de prezenţa oamenilor. În mod analog, dacă pentru om, izolarea poate provoca traumatisme, în cazul în care instituțiile ar deveni ‘‘sălbatice’’, lipsite de orice contact cu contextul în care își desfășoară activitatea, ar deveni asemenea uriașului cu picioarele de lut.
“O << Cenușăreasă >> a instituțiilor politice românești.” (Exprimarea îi aparţine domnului Emil Boc şi a fost formulată cu ocazia dezbaterii în Parlament a Raportului de activitate al Avocatului Poporului pe anul 2000 din data de 26 septembrie 2001)
Sui generis, instituția Ombudsmanului depinde de contextul în care aceasta își desfășoară activitatea. Astfel, există o relație de reciprocitate între instituția Ombudsmanului, și nivelul de democratizare al unei societăți, precum și nivelul de trai al acesteia. Pe de o parte, Suedia, Regatul Unit, Danemarca, Franța, reprezintă exemple elocvente în privința maximizării eficacității acestei instituții. Pe de altă parte, în cazul societăților aflate în dezvoltare, instituția nu este percepută în același mod, ci dimpotrivă, este comparată cu o “cenușăreasă” – România reprezentând un exemplu relevant în acest sens. În schimb, în cadrul societăților Americii Latine, datorită trecutului tumultos și instabil, în țări precum Bolivia, Columbia, Mexic, Nicaragua, Guatemala, Honduras, respectiv Venezuela, activitatea principală a Ombudsmanilor constă în monitorizarea aspectelor legate de corupție. În concluzie, activitatea Ombudsmanului, în genere, se pliază și este apreciată, în funcție de istoria și nivelul de dezvoltare al societății din care face parte. Prin urmare, imaginea Ombudsmanului reflectă spațiul în care aceasta “se desfășoară”.
Un alt aspect relevant rezidă din evoluția istorică a acestei instituții. De sorginte suedeză (însemnând “cel care pledează pentru altul” sau reprezentant, subliniind astfel rădăcinile sale istorice de reprezentant regal), Ombudsmanul s-a răspândit în Europa sub diferite denumiri precum: comisar parlamentar, apărătorul poporului (Spania), apărătorul public, mediatorul public, povector de justicia (Portugalia), mediatorul republicii (Franța), avocatul poporului (România), procuror parlamentar. De asemenea, există și un mediator European, aflat în fruntea Asociației Ombudsmanilor Europeni, iar, în unele state, în afara ombudsmanului național există și ombudsmani locali.
În plus, pentru majoritatea modelelor existente a instituțiilor de tip Ombudsman, potrivit lui H. Addink se pot observa cinci caracteristici esențiale, comune, și anume: independenţa, imparțialitatea, expertiza chestiunilor administrative, accesibilitatea generală și competența de a realiza recomandări și de a le face publice; ultima caracteristică deosebind în mod fundamental Ombudsmanul de celelalte puteri ale statului.
Totodată, ca regulă generală, se poate observa următorul aspect esențial: majoritatea Ombudsmanilor nu sunt abilități în verificarea puterii judecătorești, chiar dacă există o serie de excepții și nuanțări, cele mai notabile reliefând exemplul Suediei și Finlandei, unde, datorită tradiției îndelungate în acest sens, este permis controlul Ombudsmanului asupra justiției.
În schimb, o analiză comparativă între statele în care, sub diferite manifestări, Instituția Ombudsmanului contribuie la mecanismul de susținere al statului de drept, și statele în care această instituție lipsește, surprinde importanța acesteia. Acolo unde această instituție lipsește sau există doar din punct de vedere formal, abuzurile, subdezvoltarea, încălcarea drepturilor și libertăţilor, precum și instaurarea unui regim anti-democratic sunt consecințe observabile. În acest sens, Zimbabwe și Bahrain reprezintă exemple elocvente, având în vedere evenimentele petrecute în aceste state în ultimii 7 ani, ce mimează o falsă tranziție la democrație, instituția Ombudsmanului fiind absentă.
În concluzie, Avocatul Poporului este o instituție necesară, dar în același timp, nu și suficientă în ceea ce privește parcursul democratic al unui stat. Această instituție poate funcționa la parametri optimi în funcție de contextul politico-constituțional, personalitatea președintelui acestei instituții, precum și încrederea cetățenilor în instituțiile statului. Totodată, importanţa Ombudsmanului este observată în special acolo unde acesta lipsește, întrucât riscul se focalizează asupra abuzurilor privind încălcări ale drepturilor și libertăților oamenilor, precum și derapaje de la statul de drept. De asemenea, chiar şi atunci cȃnd această instituţie nu produce efectele dorite, se recomandă reformarea, depolitizarea şi profesionalizarea acesteia, întrucȃt o absenţă totală ar putea afecta întreaga societate.
