Afinitățile elective sunt indiscutabile. Lecturile esențiale trebuie reluate, după un timp. Încă din facultate tradusesem poemele lui Nietzsche din contextul volumului ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, ediție editată la Leipzig, vremurile însă n-au fost favorabile publicării lor. De mai bine de un deceniu, la Timișoara colegii mei au făcut ceea ce trebuia. Lucian Alexiu și-a deschis o editură de elită, în cadrul căreia și-a propus să publice ediția completă a operelor filosofului, tradus (nu tălmăcit) de Simion Dănilă care s-a retirat de la catedră pentru a-și dedica întreaga existență acestui project grandios. Pentru “denazificarea” textului, pe care intervenise copios sora filosofului, Elisabeth Foerster-Nietzsche, traducătorul a utilizat o ediție considerată curată, un copy-right vest-european. După această predoslovie, poate ar fi mai puțin necesar să adaug că m-am apropiat de muzica lui Wagner aproximativ la vârsta pe care o aveau doi dintre preferații mei, Nietzsche și Thomas Mann. Și într-o bună zi, recent, rana s-a redeschis. Pe canalul Mezzo triumfa CARMEN de Bizet, nu oricum, ci ca într-un fel de sărbătoare națională, la umbra turnului Eiffel, unde pe o estradă iluminată în cel mai dulce stil kitsch, cânta o impecabilă orchestră și un cor minunat, în fața unei imense mulțimi. Câțiva tenori, probabil neobișnuiți cu microfoanele de astronaut, sau pur și simplu dintr-o programare genetică defectuoasă falsau, pe porțiuni sau integral, utilizându-și plămânii în stilul de urlatore mediteranian, radicând din nou în actualitate problema utilizării vocii umane în muzică. De această Carmen, vorba lui Nietzsche, mă voi apropia întotdeauna purtând mănuși.
A-l lua în serios pe filosoful bolnav (nu de wagnerianism sau de bizetism) este categoric un anacronism. Se pare că Nietzsche nu-l cunoscuse deloc pe contemporanul său, wagnerianul Anton Bruckner care a rămas până azi cel mai impunător simfonist și care, pe bună dreptate ignoră vocea umană în monumentalele sale construcții. Cochetăria antiwagneriană a filosofului este sancționată de însăși evoluția muzicii. Odată statuată solid, riguros, de Richard Wagner, marea orchestră modernă rămâne o frumoasă moștenire a romantismului târziu, ruperea bicefalei tonalități major-minor este preluată și ea, culminând în expresionism, împărțirea operei pe arii, despre care Wagner în OPERA ȘI DRAMA observă că sunt de fapt vechile cântece populare, aceste mici loturi de subzistență e înlăturată de melodia infinită (admirabil preluată de Mahler), orchestra se eliberează din modesta misiune de servitor-acompaniator al prestației vocale. În consecință, wagnerianismul este dus mai departe, nu de simpli imitatori, ci de personalități marcante ca Bruckner, Gustav Mahler, Richard Strauss, apoi de expresionismul austriac cu Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. Ar fi fost interesant cum ar fi comentat Nietzsche această posteritate wagneriană. Încercarea de a-i găsi un opozant în persoana lui Johannes Brahms a trecut, chiar la vremea sa aproape nevăzută. Dar să-l dislocuiești pe venerabilul de la Bayreuth cu insignifiantul Bizet, asta înseamnă o reîntoarcere în istorie, o nu prea inocentă punere la punct a tot ce însemna progres. Filosoful devine personaj în romanul DOCTOR FAUSTUS de Thomas Mann, scriitorul îl iubește pe Adrian Leverkuehn, așa cum Nietzsche l-a iubit pe Wagner, însă Adrian, intrând sub incidența aceleiași boli trupești devine geniul decadent. A-l prefera pe Bizet în locul lui Wagner înseamnă decadență. Cât despre limbajul orchestral al lui Adrian, acesta e dodecafonismul. Aici a intervenit puțin ofuscat Schoenberg, Thomas Man trebuind să introducă la începutul romanului nota explicativă, cum că dodecafonia nu e un rău în sine iar personajul său o utilizează malefic, dar e vorba totuși de o ficțiune. S-a zâmbit mult pe tema asta, în fond Schoenberg se pare că nu prea a înțeles bine, a luat-o personal, or scriitorul, el însuși un bun componist, a reinventat atonalismul, adăugând de la sine elemente pe care expresioniștii nici nu le puteau folosi, ele depășind posibilitățile instrumentelor…
Ne-am fi așteptat ca broșura lui Nietzsche să conțină un mai extins eseu muzicologic privitor la CARMEN. Cred că un bun simț instinctiv a funcționat, iar filosoful nu i-a acordat prea mult spațiu lui Bizet, un simplu pretext de discuție, care nici nu merită să fie luat prea în serios. Bizet n-a lăsat imitatori, urmași, un club, o ȘCOALĂ. CARMEN, spune Nietzsche, „este amabilă și nu-mi provoacă sudori. Bizet mă face fecund. E o muzică veselă. Mă refer la caracterul ei meridional, ardent.Trebuie să mediteranizăm muzica. Reîntoarcere la natură, la sănătate, la voioșie, la tinerețe, la virtute”. O.K. și cam atât. Două pagini ipocrite, în care Nietzsche pretinde că a descoperit chiar sensul existenței. Să ne dezbrăcăm de civilizație și probleme, haideți să întinerim, alergând prin valurile calde ale Mediteranei. (Fără să vreau mă zgribulesc gândindu-mă cum s-a dezindustrializat România, cum ne întoarcem la peizanism, apter și acefal, la un simulacru de cultură – enterteinment facil și strident vopsit, ipocrit ca o cocotă pariziană). Și câte schele s-au ridicat pentru construirea libretului, Henri Meilhac și Ludovic Halevy, iluștri necunoscuți muncind la transformarea unei nuvele de Prosper Merimee în libret. În timp ce DRAMA MUZICALĂ era construită doar de Wagner printr-un imens proiect anterior elaborat pentru întregul fluviu al operelor, cu text propriu, conceput cu virtuți de poet. Terminând ditirambii dedicați muzicii franceze (puțină și în genere mediocră (poate cu excepția unor izbucniri de-ale lui Berlioz! ), așadar Bizet rămâne undeva în urmă pentru ca Nietzsche să-și continue acțiunea pasional-distructivă a operei celui despre care, mai în tinerețe afirmase: „…viața noastră este aceea pe care Wagner a strămutat-o printre stele?” Thomas Mann afirmase, în stilul nitzscheean, că „muzicianul are un fel sănătos de a fi bolnav și un fel morbid de a fi eroic” – o chintesență a filipicelordin DER FALL WAGNER.
“…trebuie să-l studieze în primul rând pe Schopenhauer, trebuie să pună în versuri cel de al patrulea volum din LUMEA CA VOINȚĂ ȘI REPREZENTARE. Binele pe care Wagner îl datorează lui Schopenhauer este inestimabil. Filozoful decadenței l-a redat lui însuși pe artistul decadenței”. “El a îmbolnăvit însăși muzica”. Luați o pastilă Bizet. “Și lumea nu se ferește! Puterea lui de seducție atinge miracolul, tămâia fumegă în jurul lui, săracii cu duhul s-au lăsat convinși. Maladia însăși poate fi un stimulent pentru viață, dar trebuie să fii destul de sănătos pentru acest stimulent”. (Vezi Thomas Mann!) “Nimic nu-i mai periculos decât o melodie frumoasă? Pasiunea – sau gimnastica urâciunii pe coarda enarmonicului. Să îndrăznim să fim respingători! Să nu facem niciodată plăcere. Am reveni la un rău secol optsprezece…Am o aversiune împotriva teatrului, această artă pentru mase. În teatru devii popor, gloată, idiot – wagnerian”. Acel teatru, mai degrabă prezent la Bizet era privit de Wagner, prin conceperea dramei versus operă, ca o modalitate de a face muzica să transmită idei. “Melodia infinită duce la denaturarea simțului ritmic, a dansului. Fără dans nu există pentru mine înălțare sufletească și beatitudine”. Într-adevăr, la Paris Wagner a fost primit ostil de către membrii jockey-club-ului, care doreau să-și vadă pe scenă balerinele preferate. „Orice muzician onest îi spune astăzi NU. Muzica, spunea el, este un mijloc. Scopul este drama. Drama?…Trebuie suprimate pasaje întregi din opera lui, are prea mult inutil, arbitrar, de prisos. Îi lipsește vocația necesarului.”
OPERA ȘI DRAMA de Wagner este o lucrare complexă, îndelung explicativă, dorindu-se ușor de înțeles și o expunere de motive. Iată câteva idei ale compozitorului: „ Din dorința de fast a oamenilor distinși și pentru a se obține o variație a plăcerilor, cantatei dramatice i s-a adăugat baletul. Dansul și melodia dansului, preluată și imitată tot mai arbitrar după dansul și melodia cântecului popular, cum a fost aria de operă după cântecul popular, s-au adăugat, cu lipsa de maleabilitate și incapacitatea de fuzionare a tot ce-i natural, activității cântărețului, într-o aglomerare a unor elemente total lipsite de legătură. Nici recitativul n-a luat naștere în operă dintr-un real impuls spre dramă, acest fel de cântare vorbită a apărut în biserică, folosită pentru recitarea versetelor biblice…Importantă a fost revoluția lui Gluck împotriva bunului plac al cântărețului. În felul acesta a fost combătută mania de a plăcea, indecentă și lipsită de sentiment a cântărețului virtuoz. Aria, recitativul și piesa de dans se mențin cu totul închise în sine, la fel de lipsite de legătură, deși alăturate în unele opere…Caracteristic este că s-a dezvoltat la Paris, înaintea unui public cu totul nemuzical în sine, mai mult un fel de vorbire bine ordonată, strălucitoare, decât un conținut plin de simțământ…Privind opera serioasă (seria, n.n.) franceză, așa-numita operă dramatică, Rossini a recunoscut cadavrul fastuos, căruia nu-i mai putea da viață nici chiar Spontini…La francezi era prețuit cupletul umoristic sau sentimental, niciodată latura pasionată tragică. Francezul nu este făcut să-și lase sentimentele sale total absorbite de muzică, el trebuie în același timp să poată vorbi și dansa…Pentru a înviora scena pustie din jurul cântărețului de arii, în scenă a fost adus poporul, nu acela care dăduse naștere acelui cântec, ci masa dresată docil, mărșăluind în cadența muzicii de operă. Corul cu caracter de masă al operei noastre moderne nu este altceva decât mașinăria de decoruri a teatrului, silită să meargă și să cânte, fastul mut al culiselor transpus într-un zgomot plin de mișcare…” După câte se vede, acel camion pornit spre împărăția cerurilor, cu m se spusese despre Wagner, avea un stil incisiv apreciabil, aproape de un inteligent pamfletar. Pentru a justifica necesitatea apropierii muzicii de cuvânt era invocat Beethoven. „Numai datorită imboldului muzicianului de a privi poetul în ochi…poetul se simte împins spre însoțirea cu eternul feminin al artei sunetelor.” Asta nu l-a impresionat pe wagnerianul Bruckner, care a făcut tocmai cale-ntoarsă, redând muzicii pure ceea ce era al ei.
…Așadar, leitmotivele și temele, reprezentând fie motivul părinților, voința lui Loge-zeul focului, porunca lui Wotan, murmurul pădurii, călătoria lui Siegfried pe Rhin (AMURGUL ZEILOR) au fost asemuite de criticii francezi cu cartea Bottin de telefoane. ..Dincolo de miștocăreală, ele sunt folosite ca o artă a insinuării, acolo unde cuvintele nu mai au glas, se ivesc, instrumental, aluziile, amintirile, Wagner le spune gânduri. O inovație superbă. “Drumul poetului poate duce dincolo de filosofie pentru realizarea gândului în senzorialitate. Melodia versului poetului realizează gândul, adică transformă senzația neactuală reprezentată din gând într-o senzație actual perceptibilă cu adevărat. Melodia unui vers, rămasă în domeniul amintirii, devine capabilă să producă noi senzații, de data asta ele prezentându-se ca manifestare a muzicii pure. Muzica nu poate gândi, precum poezia, poate însă produce gânduri…”
Marile înfruntări s-au stins de mult. Și amintirea unui Wagner cam antisemit și sosirile Fuehrerului la festivalurile de la Bayreuth. Germanii au destulă muzică pentru întreaga planetă. Nu le-a reușit counter-culture, le-au lăsat pop-rockul anglo-americanilor. Ruinate de război, teatrele au fost refăcute, în cel mai modern și adecvat stil, încă dinaintea renovării clădirii de la Bayreuth. Orchestrele germane sunt absolut formidabile. În aproape toate orașele există aparatul artistic care produce restituiri, de la renascentism, baroc, la romantism-timpuriu, târziu, postromantism, expresionism. Prezicerile de Casandră ale lui Nietzsche, privitoare la sfârșitul muzicii prin drama muzicală nu s-au împlinit. Bietul filosof ar rămâne însă înmărmurit privind montările futuriste, costumația, LOHENGRIN ieșind din scenă cu lebăda din plastic sub braț. În rest, Wagner Bruckner și Mahler se cântă mult, ca într-o revenire la epoca în care s-a născut curentul muzical cel mai impresionant, parcă pe măsura acestui secol.
