Anii trec îngrozitor de repede, zilele, în schimb, trec îngrozitor de încet. Reflecţia interbelică a celui mai celebru memorialist publicat după Revoluţie se potriveşte, din păcate, cât se poate de bine perioadelor de criză caracterizate prin exuberanţe politice, sociale sau personale fără “target” şi fără speranţă. Zbaterea post-revoluţionară întinde zilele ca un cordon, de-a lungul unui orizont de aşteptare ce înfăşoară Ecuatorul de dureros de multe ori, căutându-şi capătul undeva într-o Europă ce se caută ea însăşi de ceva vreme.
În România anului 2003, unele zile lungi au fost, însă, mai lungi decât altele. Pentru preşedinte, cele mai lungi au fost zilele în care presa se dă deşteaptă, pentru Năstase au fost lungi zilele în care nu “muşcă” vânatul, pentru Vadim cele mai lungi zile au fost cele în care e răguşit şi nu poate perora. Pentru parlamentari, cele mai lungi au fost zilele când se dezbat legile importante. Pentru suporteri, ziua cea mai lungă a fost ziua în care, la Copenhaga, meciul cu Danemarca fusese prelungit mult peste capacitatea de rezistenţă psihică a “generaţiei de argint”. Pentru noi toţi, “ceilalţi”, zilele cele mai lungi au fost cele proptite, până la ore mici, în ţepuşele nesomnului prilejuit de facturi, de rate şi de datorii.
Există însă – Slavă Domnului! – şi zile scurte, iar ziua de Crăciun este una dintre ele. O zi în care stai între prieteni sau în familie, o zi în care zâmbeşti duşmanilor din zilele infit de lungi, o zi în care dai şi primeşti cadouri. Zilele în care iubeşti sunt cele mai scurte. Păcat doar că şi iubirea trece prin stomac!
