IN MEMORIAM 90 de ani de la naştere
„Mărturisirea unei vieţi are pentru
cel drept puterea unui lucru sfânt.”
Hans Christian Andersen
„Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de cînd m-am născut, la 20 august 1920.”…..
, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în ăst periplu pământesc la care ne invită divinitatea – dna acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar -, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – EMINESCU, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă.
De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic şi de o estetică înaltă a trăirii personale: EMINESCU şi DUMNEZEU. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu şi de firesc ?! Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veşnicie Cuvântul şi Rugăciunea, dar şi traiectul teluric şi cel universal totdeodată al omului şi al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o unificare deplină a stării de fiinţă şi a celei de nefiinţă la un loc într-o armonie a cugetului şi a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă însă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.
Despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuşi Lăcaşul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale şi nontemporale prinse în felul său propriu de a fi şi de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar şi orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedesluşibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost şi minţi care nu au înţeles-o, aşa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar şi de ipocrizia continuă a trării lor personale. Bineînţeles că şi acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial şi ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre aceşti pseudoeretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare.
A acuza o personalitate uriaşă precum cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, aşa cum, de altfel, era şi firesc, în Pantheon-ul vast şi prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenuşie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina şi cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur” ori că limba română “este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, marea Doamnă a Literelor şi a Rugăciunii Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne glăsuieşte prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce priveşte bunul naţional-universal ale culturii române, EMINESCU, parte integrantă şi definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”
Omul şi Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a dus însă până la capătul vieţii sale pământeşti cu o demnitate, ce a depăşit obişnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cereşti. Iată spovedania sa pentru eternitate: „…fără îndoială, am încercat ca să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simtit în toate un deget de sus, care m-a mînat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate şi al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tuşă puternică şi plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al Literelor româneşti şi universale deopotrivă.
Critic şi comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, aşa cum îşi botezase ea foştii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu: „Aş fi vrut poate să spun mai mult, as fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult si în special tinerilor. Ei, nu stiu în ce măsură am făcut-o. … În 40 de ani ce promotii am avut, vă închipuiti, cîti studenti au trecut prin mîinile mele, cîte mii de profesori, si astăzi ne întîlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum cînd stau la Văratec, vin la mine de la Iasi, de la Suceava, de la Piatra Neamt, de pretutindeni în tară si au aceeasi bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studentiei lor. Şi asta, vă spun drept, e satisfactia mea cea mai mare. Mai mare poate decît aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara scolii.” Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, îşi vor fi topit sigur, prin Voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica şi incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române şi, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
„Nu prea mi-am făcut bilanturi…”, afirma exact cu zece ani în urmă Doamna Literelor româneşti şi a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de aşa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus aşezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost un index obişnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil şi înfăţurat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar şi închinarea sa către Dumnezeu.
Exemplul uman, care va fi să fie pentru totdeauna, acad.prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate şi ură. „…avînd o pietate enormă fată de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristete la tineretul contemporan, care nu mai stie ce înseamnă modelul. Atunci cu atît mai mare îmi este veneratia fată de cei pe care i-am avut mentori si cu atît mai des mă poartă memoria către ei.”, îi mărturisea aceasta cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu lui Grigore Ilisei. „…în liceu se deschide orizontul real al tînărului. Ce urmează în Universitate se poate învăta, să zic asa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învată si limba ta în profunzime fiindcă nu tot românul stie româneste, să-mi fie cu iertare, dar cînd auzi vorbindu-se cîteodată la radio sau la televiziune ti se face părul măciucă, si limbile străine. Era acest răstimp, cît noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare si a facultătilor mentale, dar în special al însusirilor morale si spirituale si, lucru care se vede astăzi, civice.”
Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase şi pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amăraciune, dar şi cu nedumerire ?!… Dar şi câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie şi de ateism mai mult decât evidente azi ?! Mărturisesc faptul că nu ştiu să dau un răspuns precis la asemenea interogaţii care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia şi cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme, pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă VALOAREA REALĂ ce compune structural noosfera de spirit a omenirii. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic şi disproporţionat – un ireal spectacol al răului -, unde noncapacităţile zilei sulemenite multicolor şi intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit şi mai inconştient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.
„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pntru că aparţine lui Hristos.”, credea cu tărie acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta ! – o misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Aşa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit şi trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil şi onest, unde s-au succedat una după alta şi dezamăgirile şi împlinirea, rămânând însă a sălăşlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc – EMINESCU şi DUMNEZEU… Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi şi de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deşertului şi al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, şi-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi şi de a valoriza preceptele lumeşti date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său – EMINESCU, iar celălalt de însuşi marele Creator al Universului – DUMNEZEU. De aceea, putem lansa fără să greşim afirmaţia cum că Omul Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoşeşti şi cu cel de-al doilea înveşnicit în pleroma iubirii de Hristos.
Nu am a cuvânta mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creştină şi de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de inestetic din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat totalmente încă dintru început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima şi spre a te desăvârşi pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga va rămâne în aura veşniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, “microbasileia” aceea sfântă şi unică, unde păşeşti timid şi cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii şi pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.
Aşa precum Rosa del Conte a căutat cândva şi a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot aşa magnificul OM, care a fost şi va rămâne în memoria noastră, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a desluşit cu răbdare şi cu nobleţe desăvărşite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca şi acum, de altfel, în întuneric şi în nerecunoaşterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică şi moral-spirituală lăsată moştenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaştere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere.
Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic şi comparatist român a făcut-o cu ani în urmă aceluiaşi Grigore Ilisei: „…eu nu cred că mi s-a închis un drum şi s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiaşi drum al minţii şi al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii şi generaţii de tineri intelectuali şi de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefireşti de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veşnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi – Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
