George ROCA: Sunteţi o cântăreaţă cunoscută atât în România cât şi în America, aţi cucerit lumea cu vocea dumneavoastră, v-am văzut la televiziune cântând de Ziua României chiar şi pe faimosul Broadway… Care au fost „începuturile” dumneavoastră, cu ce începe romanul vieţii cântăreţei Lia Lungu?
Lia LUNGU: M-am născut în Ţara Haţegului, localitatea Baru, de unde provine mămica mea. Ca orice femeie tânără, căsătorită în Banat, la vremea sorocului – mama, a venit să nască aproape de părinţii ei, de mama dânsei – bunica mea – şi de surorile ei dragi pe care le lăsase triste după plecarea de-acasă. Deci, am apărut pe lume pe la începutul anilor ’50, în prima săptămână a lunii august. Exact ca şi în cântecul „Lume soro, lume” în ziua naşterii mele, stărbunicul meu Iacob, tatăl bunicii dinspre mama, mi-a predat ştafeta vieţii plecând să se odihnescă puţin la ceruri. Dânsul fusese primar cu ani în urmă şi, la venirea comuniştilor, a avut mult de pătimit.
Copilăria mi-am petrecut-o în comuna Domasnea, situată de pe culoarul Timiş – Cerna, între Caransebeş şi Herculane, unde tăticul meu era şef de gară. Gara Domasnea deservea şase sate, risipite între dealurile subcarpatice: Domasnea, Cornea, Canicea, Luncaviţa, Mehadica, Verendini. În acel timp, gara reprezenta legătura cu lumea. Aici veneau fetele să vândă fructe călătorilor care treceau dinspre Bucureşti înspre Timişoara. Erau fete tinere, în jurul vârstei de 14 ani, care urmau să intre in joc şi aveau nevoie de bani ca să îşi facă haine noi de sărbătoare, adică costume româneşti pe care tot ele le coseau. Cred că, vâzarea fructelor la tren, era în aceal timp, singura formă de comerţ liber, pe care „şeful de gară” o autoriza tacit. Din mai, când apăreau cireşele şi până toamna târziu, rampa gării devea a o microlume fantastică. Aceasta a fost prima mea şcoală de folclor authentic şi foarte diversificat. Aici, am văzut pentru prima oară scalanele de cireşe şi de prune pe care nu le-am uitat niciodată. Scalanele se făceau pe nuiele lungi de treizeci de centimetri, pe care se legau cu aţă codiţele cireşelor sau ale prunelor.
De la culesul cireşelor, găsirea şi tăierea nuielelor de răchită şi până la aranjarea pe scalan totul se întâmpla ca un ritual. Primul tren important la care trebuiau să ajungă fructele pentru vânzare, era personalul către Timişoara de la ora 14:30. Trenul avea o oprire doar trei minute, timp în care fetiţele cu coşurile încărcate purtate pe mâna stângă, alergau pe lângă tren purtând în mâna dreaptă scalanul-pomişor cu cireşe stralucitoare şi proaspete, strigând: „Luvaţ cirèse, luvaţ cirèse!”. Călătorii obosiţi de drumul lung, însetaţi şi mai ales fascinaţi de minunaţia scalanului, cumparau pe 1 leu un scalan, iar dacă erau la drum cu familia cumpărau mai multe scalane, uneori la aceiaşi fereastră se cumpăra toată marfa micii vânzătoare. Fata aceea era norocoasă. Câştigul depindea de isteţimea şi de rapiditatea fetei care vindea.
„Şcoala mea de folclor” se desfăşura în timpul aranjării fructelor pe scalane. În acele ore, fetele povesteau întâmplări din satul lor, altele cântau sau spuneau snoave şi chiar povestiri fantastice pe care le creau pe loc. Eu le ascultam fascinată, le provocam imaginaţia şi invăţam cântările lor. Uneori, după îndelungi rugăminţi şi promisiuni din partea fetelor că vor avea grijă să nu mi se întâmple ceva, părinţii îmi permiteau să merg cu fetele la culesul fructelor. Tot drumul cântam şi ne imaginam cele mai nastruşnice întâmplări cu zmei, sau alte creaturi fantasmagorice care puteau apare în orice moment să ne răpească. Of Doamne, m-am lăsat copleşită de amintiri şi nu aş vrea să vă plictisesc!
George ROCA: Povestea dumneavoastră e minunată. Îmi vine greu să vă întrerup şi să vă pun noi intrebări. Continuaţi vă rog. Doar tot am numit interviul… neconvenţional!
Lia LUNGU: Şcoala primară am făcut-o acolo la Domasnea unde prima învăţatoare mi-a fost domnişoara Florica Galescu. Cum noi locuiam chiar în clădirea gării, eu mergeam până în sat la şcoală, aproape patru kilometri, pe jos. Primăvara şi toamna drumul era o minunaţie. Îl parcurgeam împreună cu alţi copii care locuiau în căsuţele din apropierea gării, sau cu copiii mai mari care veneau din Cornea sau Canicea să termine opt clase în Domasnea deoarece la ei în sat era numai şcoală elementară. Copiii, toţi, îşi duceau manualele în chesuri, nişte trăistuţe ţesute în casă. Eu eram singura care aveam ghiozdan şi eram foarte nefericită că nu am şi eu ches. Dar am rezolvat repede problema, după ce am făcut rost de un ches de la tovarăş de „navetă” şi… pe drum după ce treceam de „Coveiul lui Iepta” mutam cărţile în ches, ascundeam ghiozdanul lângă crucea de piatră care străjuia coveiul şi la reîntoarcere de la şcoală schimbam totul din nou în ghiozdan. Învăţatoarei i-am spus adevărul – că de acasă nu mi se dă voie să umblu cu chesul şi că am gasit acest mic truc pentru a fi şi eu în rând cu lumea şi totuşi să nu-mi supăr părinţii! Toate au mers bine până la prima ploaie, care a început chiar pe când plecasem de la şcoala. Ploaia mi-a udat cărţile şi caietele din ches, dar şi ghiozdanul ascuns lângă cruce. Istoria chesului a ieşit la iveală iar eu a trebuit să mă reîntorc la neîndrăgitul ghiozdan din muşama de culoare maro!
Iarna, când drumul era troienit eu locuiam în sat, în gazdă, la tanti Marioara Blănaru şi la părinţii acesteia. Uneori, seara, mergeam în plimbare cu tanti Mărioara şi cu tatăl dânsei până la zidul cimitirului din sat. Nicicând nu înţelegeam de ce. Cu timpul, am văzut că bunicul, aşa îi spuneam noi bătrânului, avea parcă ceva sub cojoc la plecarea de acasă şi chiar mi s-a părut că lasă „acel ceva” undeva lângă gard… dar nu am îndrăznit niciodată să pun întrebări deoarece simţeam că este o mare taină! Totul era învăluit în mister! Adesea, împreună cu tanti Marioara, mergeam la venerabila doamnă Roman, o persoană distinsă, unde se vorbea numai în şoaptă. Atât de în şoaptă, încât eu care stăteam lângă soba de teracotă unde mi se servea întotdeauna dulceaţă sau prăjiturele cu mere, nu auzeam nimic. După vacanţa de Crăciun, Cornel, băiatul lui tanti Mărioara, nu s-a mai reîntors la şcoală la Timişoara. Era un baiat mare, elev de liceu, foarte liniştit şi foarte slab. Tanti Mărioara a spus că este bolnav şi de aceea nu mai merge la şcoala, dar am fost surprinsă să îl văd că era destul de vioi şi se duce deseori cu sania, împreuna cu bunicul, după lemne la pădure…
Odată cu venirea primăverii mi-am reluat drumul pe jos, iar Cornel, băiatul cel „bolnav”, a plecat înapoi la Timişoara la liceu. Aşa au trecut patru ani de şcoală elementară. Primăvara şi toamna umblam pe jos, făcând naveta, iar iarna locuiam la tanti Marioara. Spre sfârşitul liceului, prin anii ’70, multe din misterele lui tanti Mărioara Blănaru mi-au fost dezvăluite. Dânsa era soţia lui Spiru Blănaru, erou şi martir al rezistenţei anticomuniste, cel care fusese executat la Pădurea Verde de la marginea Timişoarei în 25 iunie 1949. Cornel era fiul lor. Bunicu mergea „în plimbare” la gardul cimitirului, sau cu sania după lemne, pentru a duce merinde partizanilor din munţi. În iarna aceea când fusese „bolnav”, Cornel, de fapt, fusese dat afară de la liceu deoarece se aflase de originea sa. Deci nu el era bolnav ci originea sa era nesănătoasă! Am întâlnit-o tot atunci, prin 1973 şi pe Anişoara, sora lui tanti Marioara, pe care o ştiam din poze şi despre care nu se vorbea niciodată. Am aflat că venise de la închisoare, unde a stat pe nedrept ani şi ani. Fusese arestată în anii de studenţie împreună cu soţul dânsei. Tanti Marioara, nu s-a recăsătorit niciodată. Cornel, care după ce a „bolit” o iarna, s-a întors – sub numele bunicului, Horescu, la un alt liceu din Timişoara, apoi a terminat politehnica.
George ROCA: Ceea ce ne-aţi relatat este extraordinar de captivant. Deci într-un fel sau altul aţi ajutat şi dumneavoastră rezistenţa anticomunistă fiind pavăza „bunicului” la plimbările pe care le făcea la „gardul cimitirului”. Prin ce peripeţii aţi mai trecut după terminarea şcolii elementare?
Lia LUNGU: Din clasa a cincea, am început şcoala la Caransebeş, la Liceul nr. 2, devenit apoi Liceul Pedagogic. Caransebeşul, centru cultural bănăţean, era o lume aparte, cu trei licee: teoretic, teologic si pedagogic, apoi Ansamblul de cântece şi dansuri populare „Lazăr Cernescu” şi un cenaclul literar „Sorin Titel”, pe iniţiatorul căruia l-am şi cunoscut personal. Era o lume culturală vie, cu tradiţie, cu moşteniri cărturăreşti pe ale căror urme se mai umbla încă. Aici, pot spune că mi-am început ucenicia scenei. Atât la serbările şcolare, cât şi la corul oraşului din care făceau parte elevii „muzicali” ai celor trei licee. Cu acel cor am avut prima apariţie televizată în cadrul emisiunii „Patrium Carmen” în 1970.
George ROCA: Cum aţi ajuns cântăreaţă profesionistă?
Lia LUNGU: După terminarea liceului, am plecat să studiez muzica la Timişoara, unde i-am avut profesori pe Ion Romanu, care în aceea perioadă era directorul filarmonicii timişorene şi profesor la facultatea de muzică şi pe profesorul Doru Murgu la teorie şi sofegiu. Apoi am intrat prin concurs solistă la „Ansamblul Profesionist de Cântece şi Dansuri” din oraşul de pe Bega. Cu acest ansamblul am făcut primele inregistrări la radio şi la televiziune, turnee prin ţară şi în străinătate. Turneul din Cuba şi botezul zborului peste Atalantic mi-au rămas cele mai dragi amintiri. Alte turnee au fost în Iugoslavia, Ungaria, Spania, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Canda şi Statele Unite, atât cu spectacole de operă cât şi cu folclor. La prima vizită a unui preşedinte american în Romania, anume preşedintele Richard Nixon, am avut cinstea să fiu între cei care au cântat la recepţia oferită în onoarea acestuia pe litoral la Neptun.
George ROCA: Ce gen de muzică aţi adoptat. De unde vă „imbogăţeaţi” repertoriul. Ce influenţe v-au afectat expresia artistică?
Lia LUNGU: Venem cu un repertoriu ciudat – sacru şi ceremonial – care făcea notă aparte între cântările populare proletcultiste. Asta mi-a adus şi bine şi… rău, deoarece nu prea încăpeam în tiparele politice ale vremii. Calităţile artistice însă m-au ajutat să pot înregistra pe discuri electrecord şi la radio piese de mare valoare precum: „Codrule, Împărat Verde”, sau „Cântă Mierla Cucului” – doină culeasă de Vasile Alecsandri în comuna Mehadica de lângă Baile Herculane unde venise la tratament pe la 1850 să îşi oblojească picioarele. Aceasta doină este o splendidă piesa alegoircă, în care se invocă iubirea dintre o mierlă şi un cuc. Mi-au trebuit ani de zile să pot găsi melodia care aproape se pierduse. Majoritatea repertoriului meu este cules din satele mai îndepărtate… de tren, sau de la „drumul mare”. Aşa mi-am cules cântările din „Rituale de trecere – de la naştere la moarte, trecând prin momentul nunţii” şi am însăilat pentru scenă un spectacol care mi-a adus multă bucurie sufletească, onoare artistică şi recunoaştere în breaslă.
George ROCA: Şi mai apoi ce a urmat?
Lia LUNGU: Din 1977, am intrat prin concurs în corul Operei Române din Timişoara. Mă căsătorisem şi multele turnee cu ansamblul de muzică populară mă împiedicau în noua mea viaţă. Am rămas totuşi fidelă folclorului şi am înregistrat în continuare discuri. Am mai făcut turnee în străinătate şi am cântat folclor pe lângă muzica clasică de la operă. În 1989 am participat la revoluţia din Timişoara, unde mi-am adus aportul la menţinerea vie a acesteia.
George ROCA: Deci care este relaţia dumneavoastră cu Timişoara? Am auzit că aţi dat un concert pentru ajutorarea orfanilor de la revoluţie şi faptul că vi s-au decernat multe diplome de recunoştinţă…
Lia LUNGU: Timişoara? Las două versuri ale cântecului meu „Timişoara, Timişoara” să grăiască pentu mine: „Timişoara, Timişoara/ Mă întorc la tine iară/ Tu mi-ai legănat feciorul/ Prin lume iţi purtam dorul/”. Relaţia mea cu Timişoara este aproape sacră. Sacralizarea s-a desăvârşit, după cum am amintit mai sus, în zilele lui Decembrie ’89. Începutul dragostei mele cu oraşul de pe Bega a fost încă de pe vremea când aveam vreo opt ani, şi când părinţii, la un sfârşit de săptămână, m-au adus la operă. Mai fusesem de câteva ori mai înainte „la oraş” la teatru de păpuşi. Însă opera m-a fascinat de la prima vedere. Spectacolul „My Fair Lady”, m-a urmărit ani de-a rândul…
Revenind la întrebarea dumneavoastră despre spectacolul de ajutorare, acesta a fost tributul meu oferit copiilor orfani şi a celor împuşcaţi pe treptele Catedralei în 16 decembrie 1989. A fost primul spectacol de caritate dat de un artist după ’89. Diploma de Onoare a oraşului meu drag, Timişoara, mi-a fost dată cu acel prilej. Am mai primit diplome de la Opera Română şi de Filarmonica Banatul, cu care a lucrat şi colaborat, pentru activitatea mea artistică în cadrul acestor instituţii de cultură.
George ROCA: Ce v-a determinat totuşi să vă „exilaţi” în Statele Unite?
Lia LUNGU: Văzând că nimic nu se schimbă în bine în ţara mea – continuându-se aceleaşi nedreptăţi – ba chiar amplificate – am profitat de ocazia unui turneu în Statele Unite ale Americii şi m-am hotărât să rămân aici.
George ROCA: Ce realizări de seamă aţi avut pe pământul american? Aţi continuat să cântaţi sau v-aţi schimbat „meseria” precum au făcut-o mulţi dintre românii plecaţi?
Lia LUNGU: La un an după venirea mea aici am început colaborarea cu compozitorul Dinu Ghetzo, şeful catedrei de compoziţie de la Departamentul de muzică din cadrul New York University. Ca urmare am creat împreună un spectacol de muzică contemporană grefat pe muzica tradiţională românească, respectiv pe spectacolul meu de „Ritualele” pe care eu îl oferisem deja publicului american. Acest proiect mi-a deschis drumul spre cetăţenia americană pe care am obţinut-o la categoria „Extraordinary Ability”.
Am făcut foarte multe spectacole de muzică contemporană cu „Chambers of Contemporary Sound Orchestra”. De-a lungul anilor am avut, (şi mai am în continuare) spectacole permanente cu aceasta orchestră, cel mai recent a fost in iunie a.c. la Loews Theater – New York University, într-un spectacol multimedia cu titlul „Summer Solstice”. Am înregistrat piese audio şi video de muzică contemporană sub bagheta compozitorului Dinu Ghetzo. Spectacole am mai avut şi la Lincoln Center, Simphony Space – Broadway, Actor’s Place, Central Park din New York, apoi la Washington în Sala Parlamentului şi aproape în toate statele americane. Am fost invitată cânt în spectacole ale primăriei oraşului New York cât şi la sediul ONU. Cânt de asemenea pentru români în diverse spectacole sau evenimente de viaţă precum hramuri, nunţi şi botezuri…
În anul 1996 am avut primul spectacol multimedia transmis pe internet, spectacol din care au făcut parte, împreună cu Orchestra UCLA din California şi cea din New York, muzicieni de seamă din Italia, Corea de Sud, Olanda, eu şi compozitorul Ghetzo reprezentând România. A fost un spectacol de mare succes care perfomat în spaţiul virtual timp de doi ani.
George ROCA: În cei aproape douăzeci de ani de când aţi plecat „de-acasă”, v-aţi mai reîntors pe meleagurile natale? Aţi mai cântat în România? Mai întreţineţi relaţii de prietenie cu foşti colegii de breaslă români?
Lia LUNGU: Desigur! Îmi place să ţin legătura cu ţara! O simt şi acum în suflet şi deseori mă apucă dorul de România. După stabilirea în America m-am reîntors de mai multe ori „acasă”. Am avut diverse recitaluri în Bucureşti la Sala Palatului – cel mai recent la Concertul de Crăciun de anul trecut – şi la Sala Radio şi în mai multe rânduri la Festivalul de la Mamaia. Anul acesta, pe 16 august, voi fi prezentă la „Festivalul de la Callatis” unde voi cânta împreună cu orchestra „Lăutarii” din Chişinău condusă de maestrul Nicolae Botgros.
I-aş enumăra printre prietenii dragi pe maestrul Gheorghe Zamfir, pe artista emerită Marieta Grebenişan, (care a fost profesoara mea de canto pentru toţi anii cât am fost cântăreţă la Opera din Timişoara), pe soprana Viorica Pop Ivan (pe care am invitat-o anul trecut la Festivalul românilor de pe Broadway, unde a avut recital), pe dirijoarea Lia Cornea (stabilită în Germania, unde conduce orchestra din Nüremberg) pe dirijorul Bujor Hoinic (care este acum la opera din Ankara), pe saxofonistul Emil Sain, stabilit în Spania (cu care am avut spectacole aici la New York). Amintesc cu acelaşi drag de cei rămaşi acasă, precum regretatul Ion Dolănescu, apoi Tiberiu Ceia, un artist de o valoare umană şi profesională de necontestat, Ana Pacatiuş (care a fost colega mea ani de zile), Florica Bradu (care îmi este apropiată deoarece am trăit împreună „vremuri americane”, şi am cântat aici la New York), Elena Jurjescu, Maria Butaciu, Viorica Flintaşu, Veta Biriş, Maria Ciobanu, Ionuţ Dolănescu, Ana Munteanu, Achim Nica. Am o admiraţie profesională pentru toţi acei interpreţi care respectă sacrul din cultura tradiţională.
George ROCA: Ştiu că aţi cunoscut multe personalităţi politice, culturale sau chiar şi sportive cu renume mondial. Aţi putea să ne enumăraţi câteva?
Lia LUNGU: E drept că pe parcursul carierei mele am întâlnit nenumărate personalităţi, atât româneşti cât şi străine. Cu mulţi dintre aceştia am continuat relaţiile pe parcursul timpului. Aş putea enumăra, după cum am reamintit, pe preşedintele american Richard Nixon, pe preşedintele Cubei Fidel Castro Ruz, pe secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite Kofi Anan, pe primarul New York-ului Rudolf Giuliani, pe fostul ambasador al Braziliei la Bucureşti José Jerónimo Moscardo De Souza şi pe mulţi alţii. Am avut deasemenea onoarea să cânt pe prestigioasa scenă din Central Park din New York cu Yoko Ono şi cu fiul acesteia Sean Lenon. Aş mai menţiona o personalitate culturară românească venită la New York la un spectacol de-al meu şi care a ţinut neapărat să mă întâlnească, să mă felicite şi să facem fotografii. Un nume drag mie… regretatul gânditor Octavian Paler! La fel de drag mi-a fost şi îmi este baschetbalistul NBA, Ghiţă Mureşan, un om şi un prieten minunat, stabilit şi el în America. Desigur, nu poate fi uitat nici Ştefan Minovici organizatorul „Festivalului românesc de pe Broadway”.
George ROCA: Ce proiecte de viitor aveţi?
Lia LUNGU: În curând voi avea un spectacol în Central Park din New York. sub egida ONU, unde sunt invitată pentru a şasea oară. În octombrie voi reveni în ţară cu un recital, la Festivalul „Maria Tănase” al cărui laureat am fost în 1982. În noiembrie am spectacol la Houston în Texas. La 1 Decembrie, de Ziua României, voi fi California, la Sacramento, unde voi performa într-un spectacol organizat de domnul Viorel Nicula, preşedintele Asociaţiei culturale „Mioriţa”.
Proiecte de viitor? Doresc să ajung să cânt şi în Australia şi Noua Zeelandă atât românilor cât şi marelui public australian pe care aş vrea să-l captez cu spectacolul „Rituale”. De asemenea plănuiesc un turneu în diverse ţări din Europa unde voi cânta cu precădere românilor. Mi s-a propus şi am discutat deja despre posibilitatea unor cursuri de folclor pe care le voi ţine în cadrul unor universităţi din Israel şi din Austria. Ceva asemănător cu ceea ce am făcut vreme de patru ani la New York University unde am fost „resident” la catedra de culturi est-europene. Urmează să finalizăm acest proiect la sfârşitul acestei veri.
Plănuiesc să scriu o carte al cărei conţinut care se zbate în mintea mea de ani de zile. Va fi o privire atât în existenţa noastră comunistă – experinţe artistice de la recepţiile de gradul „zero” (sic!), lumea artistică a celor timpuri, colegi vânduţi securităţii care ne controlau turneele şi profesia, revoluţia din Timişoara, cât şi realizarea „dream”-ul american care se suprapune adesea pe coşmarul trăit „dincolo” şi în sfârşit experinţa tristă pe care am avut-o anul trecut când am încercat să devin deputat în Parlamentul României – reprezentantă a diasporei din America…
George ROCA: De curând am ascultat cu mare plăcere un compact disc intitulat „Toată lumea-i dintr-un neam – Lia Lungu – Colinde”. Mi-a plăcut foarte mult. Dumneavoastră daţi o altă dimensiune colindelor româneşti. „Cântările” sunt interpretate într-o formă diferită, sacră, cu rezonanţe ancestrale… Ce ne puteţi spune despre discografia dumneavoastră?
Lia LUNGU: CD-ul de colinde l-am înregistrat în America în 2006, cu un compozitor român, Romulus Cruceanu, profesor la Liman College din New York, singurul român nominalizat la Premiul Grammy pe anul 1993. Cred că vă place cum a creat armonic „colindele” cântate de mine?
Discografie: Până în 1989: 6 LP-uri cu Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti; 2 casete audio (folclor românesc), 2 CD-uri (folclor), unul înregistrat la Electrecord, altul cu un studio din Timişoara. După stabilirea în America: 1 CD cu muzica contemporană, înregistrat la New York (compoziţiile lui Dinu Ghetzo); 1 CD cu colinde româneşti, înregistrat tot la New York (compoziţii de Romulus Cruceanu); apariţii pe diverse CD-uri comune cu alţi interpreţi din ţară.
Am făcut mai multe înregistrări la Radio Bucureşti, Radio Timişoara, Radio World Music New York, (peste 150 de cantece originale) şi spectacole de televiziune în America la canalul PBS13 (prestigiosul canal de cultură care acoperă întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii).
George ROCA: Care este relaţia pe care o aveţi cu presa? Ştiu că nu numai de Lia Lungu se scrie ci şi Lia Lungu scrie despre alţii. De când sunteţi implicată în jurnalistică!
Lia LUNGU: Presa din ţara a scris despre mine în multe rânduri, atât în ceea ce priveşte impactul artistic cu lumea americană cât si despre atitudinea mea şi poziţia fermă pe care o am în privinţa respectării valorilor autentice în cultura ţăranească adusă pe scenă şi în cântecul lumesc. Au scris despre mine: România Liberă, Evenimentul zilei, Jurnalul Naţional, Libertatea, Adevărul, Orizontul, România Literară, Renaşterea Bănţeană, Evenimentul de vest… şi multe altele. În ceea ce priveşte implicarea mea în presa scrisă pot să vă spun că lucrez de 14 ani la Meridianul Românesc, fostul Micro Magazin, unul dintre cele mai vechi ziare de limbă română din America. Scriu materiale diverse, în general culturale. De asemenea lucrez pentru ziarul Ziua USA şi colaborez cu revista Mioriţa din California.
George ROCA: Mai am o singură întrebare. O întrebare ciudată! Recent mi-aţi relatat ca sunteţi foarte afectată de faptul că v-a părăsit Princess, câinele dumneavoastră, care este legat de o povestire extraordinară. Aţi putea să ne dezvăluiţi şi nouă misterul lui Princess?
Lia LUNGU: Princess a fost un câine special, deoarece făcea parte din familia câinilor regelui nostru. L-a primit băiatul meu Tudor când, copil fiind, a fost părtaş la primul atentat terorist asupra blocurilor gemene din 1993. Atunci era în excursie cu clasa lui la World Trade Center, la trei luni după venirea noastră în America! Explozia i-a surprins în lift în timpul coborârii. 16 copii, împreună cu învăţătorul şi cu încă 40 de adulţi au rămas captivi acolo pentru şapte ore cumplite în fum şi caldură de peste 100 grade Farenheit (38 grade C), până au putut fi scoşi din lift. Vă daţi seama prin ce am trecut, ca mamă? Mulţumesc lui Dumnezeu, totul s-a sfârşit cu bine şi… cu onoruri în binecunoscutul stil american: copiii declaraţi „Eroi ai Americii” de preşedintele Clinton, interviuri, vizite la Casa Alba, etc. Noi, nu am fi avut nevoie de o asemenea experinţă şi nici de onoruri! Ar fi fost mai bine fără ambele! Aşa a ajuns Princess la noi, cadoul cu acest prilej. Era un câine cu adevărat imperial ca atitudine, comportament şi distincţie. Tudor, a plecat la facultate în Washigton DC şi mama a rămas la New York cu Princess. Ne-am legat foarte tare una de cealaltă. Din fericire când a plecat din această lume, la inceputul lunii iunie a.c., Tudor era acasa şi s-a ocupat el de tot ceea ce a trebuit pentru odihna ei definitivă.
George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru fascinantele dumneavoastră povestiri şi relatări. Vă doresc mult succes în continuare.
